Darul tăcerii

Citește Luca 1:21-25

Mulțimea era neliniștită. Zaharia a ieșit în sfârșit din Templu. Nu putea spune nimic, doar își agita într-una brațele. Toți au înțeles că se întâmplase ceva acolo, dar Zaharia nu le putea spune ce anume. Nu le putea spune că acolo, în fața altarului, primise o veste bună. Ba chiar două. 

Prima, era că avea să aibă un fiu. Acum, la bătrânețe… Cum s-ar putea?

A doua veste, și mai incredibilă. Acest fiu avea să devină un mare profet și să meargă înaintea lui Mesia, Salvatorul promis încă din vechime. Oare putea fi adevărat? 

Poporul său se ruga de veacuri pentru acest moment. Chiar rugăciunea de la tămâiere reflecta speranța lor. Oare chiar sosise timpul? Nu avea decât să aștepte ca să vadă dacă se va împlini ce vestise îngerul. Și avea să aștepte în tăcere. 

Luca nu ne dă detalii cum au fost acele luni de muțenie pentru Zaharia și Elisabeta și putem doar să ne imaginăm cum au comunicat ei tot acel timp. În ce privește viața lor cotidiană, nu era nevoie de prea multe cuvinte. Aveau rutine bine stabilite de-a lungul zecilor de ani de căsnicie. Elisabeta știa și fără cuvinte cum se simțea soțul ei și ce mâncare prefera. Rămâne un mister ce a reușit să-i comunice Zaharia și în ce mod, aflăm doar că peste câtva timp Elisabeta a rămas însărcinată. 

Ei nu aveau de unde sa știe dacă vor avea un fiu sau o fiică. Nu existau modalități de a cunoaște cu siguranță. Aveau sa afle doar în ziua nașterii. Zaharia știa că trebuie sa fie un fiu,  ca sa se împlinească profeția îngerului.

Neavând posibilitatea de a vorbi, Zaharia a petrecut multe clipe cu sine însuși și cu Dumnezeu. Își amintea adeseori ce se întâmplase acolo, în fața altarului. Recreea scena în minte și repeta tot ce a auzit. Avea timp să mediteze la acele cuvinte, să citească și să recitească scripturile cu profeția menționată de înger.

Avea timp să-și confrunte necredința și să învețe să trăiască cu o nouă încredere în Dumnezeu. Acolo în tăcere, Zaharia se pregătea pentru a fi nu doar tată de preot, ci tată de profet. Avea nevoie să fie convins de realitatea profeției ca să-și crească fiul în lumina ei.

Zaharia a avut cel puțin nouă luni - suficient timp ca să le pună pe toate cap la cap și să parcurgă acea călătorie de la îndoială la credință.

Putem privi muțenia lui Zaharia ca pe o pedeapsă pentru ca n-a crezut îngerul. Sau ca pe semnul cerut de el, o dovada că ceea ce i s-a vestit se va împlini. Dar dacă muțenia lui a fost mai mult decât atât? Putea fi un dar de la Dumnezeu? 

Poate că și tu ești într-o perioada de tăcere. Poate că circumstanțele din viața ta te țin departe de comunitate. Poate că simți că nu ai voce acolo unde ești.

Ce dacă tăcerea pe care ești forțat(ă) s-o experimentezi este un dar de la Dumnezeu? Ar putea fi aceasta o invitație să te gândești mai mult la El și să-L cunoști mai îndeaproape?

Ce ai face diferit dacă ai privi perioada tăcerii ca pe o pregatire pentru ceva ce va urma în viața ta?