Într-o zi am dat peste o pagină de Internet ce conținea meme: cuvinte cel mai greu de pronunțat. În listă erau cuvinte dificile precum diclordifeniltricloretan, tetrahidrocanabinol... și cuvântul simplu „iartă-mă”.
S-ar părea, de ce-ar fi complicat de pronunțat? Dar îmi amintesc cu câtă dificultate, cu lacrimi în ochi, trebuia să mă impun în copilărie să cer iertare pentru comportamentul meu. Nici acum, în căsnicia mea, nu îmi este ușor să-mi recunosc vina.
Pe de altă parte, cine are nevoie de scuzele noastre? Ce pot schimba scuzele atunci când am provocat cuiva durere sau am făcut un rău? Dar știm cu toții cât de greu este să trăim atunci când o persoană importantă pentru noi nu ne iartă.
În Biblie și în descoperirile arheologice din ultimii ani există mențiuni despre împăratul David, care a domnit cu aproximativ 3000 de ani în urmă. Din informațiile pe care le cunoaștem putem deduce că el a fost un remarcabil om politic și conducător militar. A avut o carieră impresionantă: de la păscutul oilor până la tronul împărătesc. El a fost, de asemenea, un poet talentat, scriind multe cântări, care inspiră oamenii și în zilele de azi. David a avut multe bogății și o familie mare. Din toate punctele de vedere, el a fost un mare „norocos”, pe care îl putem doar invidia.
Odată împăratul David a scris o cântare (un psalm) despre omul care poate fi considerat ca fiind cel care a atins fericirea sau pur și simplu a ajuns „incredibil de fericit”. Și a considerat un astfel de om nu pe cel care era bogat, talentat sau popular. David a afirmat că este fericit omul ale cărui păcate sunt iertate. Cel care are conștiința curată, știind că Dumnezeu nu îl va învinui pentru nimic.
Această idee nu a fost pentru David o simplă reflecție teologică. David împărtășește din experiența sa. O singură dată și-a permis să meargă prea departe și după asta a încercat în mod disperat să se ascundă de consecințele faptei sale. Dar ca rezultat, situația lui s-a agravat.
Împăratul, pentru care ostașii erau gata să meargă în orice luptă fără nicio frică, în mod ticălos și-a trimis prietenul, ajutorul său, la moarte sigură. A vrut în felul acesta să-și ascundă aventura cu soția acestuia. Toți știau ce s-a întâmplat, dar cine ar fi îndrăznit să aducă acuzații șefului statutului? Se părea că David a scăpat basma curată din această situație. Putea în continuare să se bucure de bogăția și de puterea sa.
Dar în aceeași cântare din Biblie David scrie că, atâta timp cât el tăcea, oasele îi putrezeau de viu. El simțea mânia lui Dumnezeu și era dezgustat de sine însuși. Și doar atunci când împăratul și-a recunoscut vina și I-a cerut iertare lui Dumnezeu, a înțeles cu adevărat ce este fericirea.
Consecințele faptei sale nu au dispărut, dar acum David era viu din nou și putea să îndrepte lucrurile strâmbe din viața lui.
De ce ne este atât de greu să ne cerem iertare, chiar dacă știm cu siguranță că suntem vinovați? Și de unde vine acest sentiment de vinovăție?
Ideea este că, indiferent dacă suntem de acord sau nu, viața noastră nu e chiar a noastră. Ea ne este dată pentru un timp, ca un împrumut. Așa este și cu tot ce cuprinde ea: relațiile cu oamenii, posibilitățile de a face anumite lucruri etc. Relațiile noastre cu alți oameni se construiesc anume pe baza „creditului de încredere” pe care ei ni-l acordă. Atunci când le facem un rău sau le provocăm durere, noi ne facem datori acestor persoane.
De multe ori, înțelegând intuitiv acest lucru, noi încercăm „să întoarcem datoria”, să ne răscumpărăm vina. Dar de cele mai multe ori nu avem cu ce plăti. Avem nevoie de un nou „credit”, dar de unde să-l luăm? A cere iertare înseamnă, de fapt, a-ți recunoaște falimentul.
Nouă ne este neplăcută însăși ideea că am ajuns neputincioși să schimbăm ceva. Încercăm să arătăm nu există nicio datorie. Sperăm ca totul să se rezolve de la sine. Și trăim sub povara vinovăției, simțindu-ne datoria neîmplinită.
Dacă unui om îi putem da ceva ca și compensație pentru datoria noastră (luând de la noi sau de la altcineva), cu Dumnezeu aceasta este imposibil. Însăși viața noastră ne este dată de Dumnezeu. Tot ce există în această lume îi aparține lui Dumnezeu. Noi pur și simplu nu avem de unde lua mijloace ca să plătim pentru păcatul nostru, pentru viața noastră trăită fără scop.
Tot ce putem să facem este să recunoaștem incapacitatea noastră de a plăti datoria. Să ne rugăm ca Dumnezeu să-Și arate mila față de noi.
Teoretic, orice bancă poate să ne ierte creditul dacă noi nu suntem în stare să-l achităm. Nu știu, vi s-a întâmplat vreodată să experimentați o asemenea minune? Dar chiar dacă s-a întâmplat așa ceva, trebuie să înțelegem că datoria nu a dispărut pur și simplu. Cineva a plătit-o.
În acest caz, de exemplu, sunt acționarii sau proprietarii băncii. Iertându-vă datoria, ei, de fapt, spun: noi suntem de acord să suportăm pierderile, să suferim.
Acest lucru este adevărat și în privința datoriei noastre față de Dumnezeu. Iertându-ne păcatul, Dumnezeu spune: Eu nu îți voi cere să plătești pentru acest păcat. Sunt de acord să sufăr Eu Însumi.
Evanghelia susține că Domnul nu doar a căzut de acord, dar chiar a și suferit în locul nostru. Viața noastră, irosită pe lucruri rele, nefolositoare și fără scop, a fost răscumpărată prin sângele Său, și acesta este un preț foarte mare. Acum iertarea Sa este accesibilă fiecăruia.
În aceasta constă fundamentul predicării creștinismului. Nu este necesar să putrezim de vii sub greutatea păcatelor noastre. Putem fi sinceri cu Dumnezeu. Putem să ne recunoaștem vina și să-I cerem iertare.
Nu este ușor. Dar acest pas ne deschide ușa spre o viață adevărată, ne dă posibilitatea să adunăm cioburile vieții și să începem să construim ceva minunat și frumos. Fiindcă Dumnezeu vrea să ne ierte, El a promis să o facă de îndată ce noi o să ne încredem în El și o să-i cerem îndurare.
Și doar atunci vom învăța să cerem iertare, dar și să-i iertăm pe alți oameni, dacă ei ne-o vor cere. Nu doar în Duminica iertării, dar și în oricare altă zi.
Evident, acest lucru ne va costa ceva. Aceasta va solicita un anumit sacrificiu din partea noastră. Trebuie să înțelegem că a ierta înseamnă a renunța la dreptul de a ne răzbuna sau de a-i aminti omului despre fapta lui.
Asta nu înseamnă să spunem „nu-i nimic”, căci ce iertăm atunci? Asta nu înseamnă că îndată vom avea încredere în acea persoană. Este puțin probabil ca banca din istoria noastră, iertându-ne datoria, ne va acorda îndată un alt credit. Încrederea necesită timp.
Spunându-i cuiva din toată inima „eu te iert”, noi îi dăm acelei persoane (dar, de fapt, și nouă înșine) eliberare. Iar a-l fericit cu adevărat pe cineva înseamnă, de asemenea, fericire.
Scrie-ne! Noi vom lua legătura cu tine, ca să-ți răspundem la întrebări și să te susținem.
Toate discuțiile sunt confidențiale.
© 2017 - 2024 Cru
Pune o întrebare